Hristos a Înviat!

Mai jos un text primit de la un prieten călugăr. Credem că se potrivește cu clipele pe care le parcurgem. Să fie spre folosul celor care îl citesc.

Crucea este intersecţia verticalităţii cu orizontalitatea. În cruce se cumulează toate sensurile existenţei. Crucea este călătorirea pe calea cea strămtă, pe calea îngustă,abruptă, plină de dificultaţi dar care duce la Înviere.

Nu se poate dobăndi starea fericită a învierii lăuntrice ocolind crucea. Este o realitate demostrată cu prisosinţă de traiectoria existenţiala tragică a omului modern, a omului care fuge de durere în braţele plăcerii, fără însă să reuşească să scape de ea ci, dimpotrivă accentuand-o. Crucea lui Hristos Dumnezeu luminează crucea omului. Crucea umple suferinţa de sens, pentru că suferinţa vine oricum, dar fără Cruce ea este culmea absurdităţii. De suferinţa scăpăm, nu fugind de ea, căci oricum ne va ajunge din urmă, ci asumand-o, trecand prin botezul ei.

Crucea purtată este cea mai puternică stare existentiala. Crucea este omorărea morţii din noi care ne împiedică să înviem. Pe crucea ascezei, a răbdării necazurilor, a simplităţii vietii, sunt răstignite patimile care ne parazitează puterile sufleteşti si instinctele naturale. Aceste suferinţe trăiesc pănă la extincţie, desfrănarea, iubirea de putere, iubirea de avere, măndria, lăcomia, trăndavia, egoismul.

Numai riscănd crucea caştig învierea! Crucea este suferinţa care vindecă, restricţia care eliberează, jugul care despovărează, jugul cel odihnitor, este neliniştea aducătorilor de pace, întristarea izvorătoare de bucurie statornică, focul curăţitor, este uşa cea strămtă a învierii.

Plăcerea păcatului este libertatea care înrobeşte, uşurătatea împovărătoare, satisfacţia născătoare de tristeţi, este izvorul fricii de durere, poarta frustrărilor, autostrada care se înfundă în iadul singurataţii. Ea promite fericirea însă falimentează lamentabil. Cei puternici vor fi întotdeauna cei ce se afundă în cruce pentru a se înălta în Înviere.